Românisme, comunisme, uniforme

În primul rând, bine v-am regăsit în noul an. În al doilea rând, văd că degeaba se schimbă anul, că năravul românesc tot neschimbat rămâne. Cu fiecare nou an, mă aștept să văd semne tot mai clare că ne îndepărtăm de vechile obiceiuri si mentalități comuniste și că îmbrățișăm tot mai pătimaș acel mod de viață democratic cu care ne lăudăm în acte. Din păcate, în fiecare nou an am parte de câteva experiențe care-mi arată tot mai clar că democrația propriu-zisă devine o utopie pentru noi.

Nu vă speriați, nu am dat-o de tot pe politică, încă vorbesc din punctul de vedere al unui designer. Astfel, în calitate de designer, am învățat anul trecut că, în România, concurența este una dintre cele mai nepotrivite practici; atât e de nelalocul ei, încât e interzisă prin lege pe anumite domenii de activitate.

Ești medic stomatolog, ai tras mai tare decât foștii colegi de facultate, ai strâns niște bani și vrei să-i investești în promovarea cabinetului tău privat? Poți să ți-i bagi în fund, statul nu-ți dă voie să te promovezi. Legal, ești obligat să intri frumos în turmă, să nu scoți capul mai în față, pentru că faci concurență neloială. Ești obligat să-ți pui pe ușă tăbliță de 60 x 40 cm, negru pe auriu, nume, prenume și o zi bună. Același lucru se aplică și în cazul avocaților, de exemplu. Ce înseamnă pentru un designer lipsa de concurență pe un domeniu? Înseamnă că e mai util să mă fac geamgiu, strungar, vânzător de șuruburi, numai designer nu.

Cu un an înainte mi-a fost dat să văd cât de mult sunt urâți intelectualii de către clasa românească muncitoare—cea activă și cea pensionată—și mi-am dat seama că, în România, piața serviciilor va fi pe vecie privită drept ceva care nu merită, mult prea scumpă, mult inferioară piuliței pe care o face nea Nelu la uzină.

Acum câteva ore am ascultat o farsă la radio, în care Daniel Buzdugan o suna pe mama unei fete, dându-se drept profesorul fetei. O anunța pe mama acesteia că va deveni obligatoriu purtatul uniformei la școală, pe motiv că părinții unor copii au bani de haine mai bune, alții nu au și că cel mai bine este sa fie coborâți toți copiii la același nivel. Scopul farsei era sa scoată în evidență faptul ca mama fetei era o snoabă, că nu concepea să-și îmbrace fata în uniformă, că dorea să arate că ea are mai mulți bani decât alți părinți. Farsa și-a atins scopul, imediat apărând armata de români care i-a urat numai de dulce. Nimeni nu a ascultat, însă, ce avea de zis și mama fetei, ideea care stătea la baza nemulțumirii ei. Din moment ce ea, în calitate de părinte, considera că a tras în cariera ei mai tare decât părinții altor copii din acea clasă și că, în consecință, avea puterea financiară de a-și trata fata mai bine decât alți părinți, de ce să nu o facă?. Dacă alți părinți se mulțumiseră zeci de ani cu lucrul pe un salariu de nimic și nu puteau cumpăra haine copiilor lor, unde anume era vine ei?

Din punctul meu de vedere—și aici ajungem în sfârșit la aspectul care are legătură cu latura de Design—problema nu stă numai în faptul că cei care propusesera uniformele au o gândire tipic comunistă, de a nu permite nimănui să iasă în evidență și de a-l trage în jos dacă dă cel mai mic semn că ar fi mai capabil, ci faptul că s-a pierdut din vedere rolul pe care-l are o uniformă. În primul și în primul rând, uniforma are rolul de a identifica membrii care fac parte din aceeași organizație, nu doar de a oferi posibilitatea îmbrăcării unor școlari cu bani mai puțini. Că e vorba de armată, de poliție, de echipele sportive sau de elevii unui liceu, uniforma arată apartenența la un grup, bazată pe criterii de exclusivitate. Altfel spus, ar trebui să fii mândru că poți purta o anumită uniformă. Pentru a ajunge să porți uniforma organizației X, trebuie să arăți că meriți să faci parte din grupul lor, indiferent că vorbim de un test de intrare la un anumit liceu, de admiterea la școala de poliție sau în echipa olimpică de gimnastică.

Uniforma, printre altele, face parte din identitatea vizuală a unei instituții. Noi, în schimb, am reușit să transformăm (și) acest simbol într-un mijloc de revenire la comunismul călduț care nu cere decât să ne încadrăm cuminți intr-o masă omogenă și mediocră. Astfel, nici nu mă miră reacția unor părinți când aud de reintroducerea uniformelor în școli.

Repetați după mine: “fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi”.

Scris pe 18.01.11, la 02:58, în "Diverse"

Românisme, episodul 1

Dedic acest articol tuturor PFA-urilor (și CDA-urilor, într-o măsură mai mică) din România, zecilor de mii de profesioniști ologiți de curând de o serie de măsuri luate de statul român, măsuri care nu fac decât să umble abuziv în buzunarele celor care lucrează ca PFA sau CDA. Dedicația e și pentru sutele/miile de firme cu angaja..pardon, scuze, colaboratori pe PFA și CDA. Huoo, jos dictatura!

Sau am putea să încercăm altceva. Am putea să ne calmăm puțin, să ne uităm în urma noastră și să ne dăm seama cât de bine ne-a fost până acum, câte drepturi am avut și cum, an după an, am abuzat de ele până au început să ne fie retrase toate. Liber profesioniști, democrație, dar furt tot ca pe timpul comunismului. Doar nu furi de la tine sau de la omul de lângă tine, furi de la Stat. Dacă le mai ai și cu contabilitatea și furi câte puțin de fiecare dată, nu își dă nimeni seama. Problema noastră e că noi nu ne gândim decât la propria persoană. Ce te faci, totuși, dacă se trezește și cel de lângă tine că are de unde să fure câte puțin? Ce te faci dacă se trezesc milioane de oameni să fure câte puțin? Nici atunci nu va observa nimeni?

Sunt tare curios să știu cam cum văd unii acest “stat”. E cumva un sac fără fund din care merge să iei de fiecare dată când îți cumperi o mașină și o treci pe PFA drept cheltuială de serviciu? Sau poate când populezi o companie întreagă cu “colaboratori per proiect” doar pentru că e mai comod decât angajarea cu carte de muncă? Poate unii mai țin minte că acum câțiva ani puteai să decontezi tot ce prindeai, toate erau cheltuieli pe firmă. Mâncărică bună de la restaurant? Hmm, cheltuieli decontate pentru masă de protocol sună mai bine. Benzină pentru un drum până la munte sau la mare? Să avem pardon, cred că vrei să spui deplasare în interes de serviciu. Și-am avut pardon până nu am mai avut nimic. Nu am știut să ne jucăm frumos, a venit Statul și ne-a luat jucăriile.

Nu mă înțelegeți greșit, nu o fac acum pe lupul moralist, dar măcar am bunul simț să nu încep să strig tot eu în gura mare că mă fură Statul, după ani de zile de trai… lejer, să-i zicem. I-aș îndemna și pe alții să strângă de undeva acel bun simț și să înghită în sec. Ușor nu-i pentru nimeni, asta-i clar. Trebuie doar să conștientizăm faptul că toata campania asta de ciomăgire a PFA-urilor și CDA-urilor e o simplă urmare a acțiunilor noastre. Ani de zile am pus mână de la mână și ne-am clădit această situație. Bineînțeles, sub pretextul că e greu în România. Dacă e greu în România și toți furăm, o să ne fie cumva mai ușor?

În încheiere, rog seriozitate; să mă înjure doar cei care nu au abuzat până acum în vreun fel de sistemul financiar românesc. Senc iu.

Scris pe 24.08.10, la 02:41, în "Diverse"

My Dear Mr. Ive…

Că tot vorbeam despre designerii industriali care ar fi normal să știe fizică și alte științe necesare designului industrial, câte chestii credeți că a omis Jonathan Ive, Senior Vice President of Industrial Design la Apple, cât timp a lucrat/supervizat proiectul iPhone 4?

Se pare că este nevoie de mai mult decât “magie”—termenul folosit de Ive pentru a prezenta iPad-ul—pentru a face un telefon să funcționeze; mai precis, să nu piardă tot semnalul când îi sunt atinse antenele în anumite locuri. Indiferent de motivele pentru care s-a ales ca antenele metalice ale iPhone-ului să fie plasate la exteriorul telefonului, în contact direct cu mâna utilizatorului, Jonathan Ive, omul care supervizează tot ce ține de design industrial la Apple și care apare în mai toate prezentările Apple, are responsabilitatea cea mai mare în acest caz. Ori asta, ori este pus acolo doar ca să dea bine pe sticlă, cu speech-ul învățat pe
de rost.

Din ce s-a tot discutat pe Internet, semnalul dispare când un conductor electric face legătura între cele două antene ale telefonului, sau mai pe scurt, când cineva vrea să-l țină în mână și să-l folosească. Mi se pare o eroare majoră să pui pe piață un produs în care se pare că s-au băgat mai mulți bani pe partea de publicitate decât pe cea de dezvoltare, testare, design propriu-zis. Mă rog, publicitate și “magie”.

E clar că unii factori implicați în acest caz țin mai mult de inginerie decât de design, cum ar fi principiile de funcționare ale unei antene, dar vorba aia: când nu știi, întreabă. Măcar așa, de curiozitate și în calitate de șef pe partea de design, Ive trebuia să întrebe cum stă treaba când două antene metalice sunt unite printr-un conductor electric și dacă lucrul ăsta afectează cumva semnalul primit de telefon. Dacă întreba, poate i-ar fi spus inginerii Apple ce explică acum unii ingineri pe Internet: când cele două antene sunt unite, nu mai funcționează pe lungimea de undă pentru care au fost proiectate.

Închei tot cu o întrebare întrebătoare: a ținut careva de la Apple telefonul ăsta în mână înainte de a-l pune pe piață?

Scris pe 06.07.10, la 20:55, în "Diverse"

Despre neodesignul industrial

Mă uit de ceva timp pe site-uri precum Yanko Design și, aproape la fiecare nou proiect prezentat acolo, începe să mă ia o durere de cap groaznică, după care se instalează panica: Designul Industrial din prezent, ca activitate desfășurată de designeri profesioniști în interesul societății și în scop comercial urmează să fie în curând înlocuit cu totul de un pseudodesign în care calitatea unui proiect e dată în întregime de buzz, de număr de retweeturi și de laudele primite pe diferite site-uri …[citeşte in continuare]

Scris pe 27.06.10, la 18:52, în "Diverse"

Seria de articole, she is coming

Revening la o veche ideea de-a mea de pe vremea când butonam la blogul “Nu-mi place”, toată lumea scrie despre lucrurile nemaipomenite și nemaiîntâlnite; cred că o serie de articole despre lucrurile mai puțin strălucite ar fi numai bună. Design related, of course!

Scris pe 10.06.10, la 00:54, în "Diverse"

Tu, când o să fii mare, ce vrei să te faci?

Astăzi, în cadrul evenimentului Online Career Day, organizat de Oameni din Online, am ținut și eu o mică prezentare.

După cum le ziceam și celor din sală, din punctul meu de vedere, o problemă atât de complicată cum e orientarea către cariera X sau Y trebuie abordată de la bază, cu întrebări cât mai simple, exact întrebările pe care ni le puneam de când eram prin școala generală. Odată ce ai aflat cât de cât cam ce vrei, problema e rezolvată în mare măsură. Dupa aceea mai e doar nevoie de ceva ani buni de muncă, piece of cake.

Și prezentarea asta, ca și precedenta, s-ar putea sa pară ușor criptică pentru că s-a bazat în mare măsură pe transmis idei simple și pe dialogul cu oamenii din sală, nu neapărat pe oferit pagini întregi de informații. Salutări lui Alin Demeter aka Uzzi :D

Scris pe 27.03.10, la 19:10, în "Diverse"
© 1984–până crăp, Măi